Tratarea cancerului (frontul psihologic)

Tags: 

 

Cancerul pune la grea încercare rezistența corpului și, cel puțin în egală măsură, pe cea a psihicului. Este o luptă foarte grea pe care o dau pacientul și apropiații săi. Pentru a vă oferi câteva instrumente foarte utile în această  perioadă dificilă, am vorbit cu Domnica Petrovai,  psiholog clinician și psihoterapeut cognitiv-comportamental, Presedintă a Asociației de Psihologia Copilului și Adolescentului din România.

 

 

Ce poate face un pacient pentru a depăși momentul aflării diagnosticului de cancer?

D.P.: Această experiență este trăită diferit, însă nevoia de siguranță emoțională, alinare și confort într-un moment dureros și traumatizant, este o nevoie fundamentală. Să rămâi aproape de cei lângă care te simți în siguranță. Pentru că durerea, pericolul, amenințarea asociate cu frică, teamă, furie, deznădejde sunt resimțite diferit, reacțiile sunt diferite. Unii se protejează prin detașare, alții evită să se gândească la ce li se întâmplă, alții caută apropierea. Chiar daca o exprimăm diferit, nevoia de alinare, de a ne simți aproape de ceilalti, o avem cu toții, pentru ca aceste lucruri ne dau încredere și stabilitate în momente dificile.

 

Cum să procedeze cât mai bine când dă vestea apropiaților?

D.P.: Oamenii au nevoie de predictibilitate și de control, în grade diferite, însă comunicarea veștilor direct, cu informațiile pe care le are în acel moment, scade anxietatea și sentimentul de panică și amenințare. Nu este un lucru ușor, mai ales când te simți responsabil de cum se simt ceilalți și îți e teamă să nu îi rănești, să ai și greutatea suferințelor lor. Și, poate atunci, alegi să amâni momentul, să eviți. Insă evitarea și amânarea cresc disconfortul și anxietatea. Cu toată greutatea unei discuții dificile, este mai bine să o ai cât mai devreme în limitele a ceea ce simți că poți oferi atunci. Și, mai ales, să comunici de ce ai avea nevoie din partea lor sau ce așteptări ai. Izolarea și însingurarea cresc disconfortul și scad siguranța emoțională de care avem nevoie atât de mult în momente dificile.

 

Dar când este vorba de a le spune copiilor?

D.P.: Copiii au nevoie de mai mult de atât: de exprimarea problemei, dar și de împărtășirea soluțiilor, pentru ca să nu simtă că este doar o situație amenințătoare, fără ieșire și care să le dea sentimentul de neputință și neajutorare. Convingerea că e bine să nu spunem copiilor că asta le face rău, ca formă de protecție nu este cea mai înțeleaptă alegere. Copiii simt că se întâmplă ceva, aud frânturi de conversații și au nevoie să înțeleagă pe limbajul lor și potrivit vârstei lor ce se întâmplă. Să se simtă și ei în siguranță. Să nu își piardă rutinele și ancorere zilnice care le dau stabilitate. Cititul unei povești, plimbarea sau orice altceva însemnă conectarea zilnică emoțională de care au mare nevoie. Pentru ei rupturile emoționale sunt mai dureroase, au resurse limitate față de părinte să facă față insecurității și incertitudinii.

 

Există persoane care preferă să nu le spună apropiaților sau cunoștințelor, pentru a nu ingrijora sau pentru a nu se simți compătimiți. Ce parere aveti despre aceasta alegere?

D.P. : Așa este. Însă eu cred că este important să privească relațiile cu ceilalți ca relații între doi adulți responsabili și autonomi, de grijă reciprocă. Nu îi protejăm pe ceilalți dacă nu le spunem, ci le dăm sentimentul că nu avem încredere în ei că pot duce o astfel de experiență, că nu ne pot fi un sprijin. Este mai rău să nu știi și să simți că ceva nu este în regulă decât să știi și să suferi dar să fii alături de cel drag. Sigur, nu întotdeauna, știm cum să reacționăm și ușor poate fi un mesaj privit ca și compătimire. Însă este felul în care cel de lângă tine își exprimă propria lui durere, nu știe altcumva. Însă simte cu empatie și compasiune durerea ta, în felul lui, uneori nepotrivit pentru tine. Mai degrabă să îi spui ce te ajută pe tine și ce să facă pentru tine. Cere ajutor și exprimă direct nevoile. O nevoie poate fi și faptul că ai nevoie să nu îi asculți îngrijorările, ci doar să vă vedeți pur și simplu. Fiecare este responsabil pentru cum se simte și cum recționează. Însă, acum în momente grele, aveți nevoie să aveți grijă de dumneavoastră poate diferit. Pentru unii să ceară mai mult ajutor, pentru alții să-și exprime vulnerabilitatea, să fie vulnerabili, de la omul care le rezolva problemele tuturor, cel puternic, la omul vulnerabil, uman, acum în suferință.

 

Nimeni nu e pregătit pentru astfel de vești, unii oameni nu știu să reacționeze și se indepărtează. Ce pot face apropiații pentru a îi sustine pe cei care suferă de cancer?

D.P.: Să fie aproape de persoana în suferință așa cum are ea nevoie, dar și in functie de cum se simt ei confortabil. Și să vorbească despre asta. Nu, nu suntem pregătiți pentru astfel de vești, să observați însă cum reacționați: prin detașare, anxietate, spaimă, raționalizare sau evitare? Să fiți mai conștienți de ceea ce simțiți și de cum reacționați și de cum ar avea nevoie cel drag de dumneavoastră. Să nu fugiți sau să vă refugiați în gânduri, catastrofizare sau în orice altă formă de protecție. Suferința are nevoie să fie trăită, teama și furia au nevoie sa fie trăite. Emoțiile ne pun în contact cu propriile noastre nevoi și cu ale celuilalt. Atunci suntem capabili de empatie și compasiune reală. Și, este posibil să reacționezi poate așa cum nu are nevoie celălalt, este uman. Să se simtă rănit/ă sau dezamăgit/ă. Ascultă-l și cereți iertare, fără defensivitate. Sau poate cel îndurerat te respinge sau te acuză, te judecă. Fii alături de el/de ea. Este felul în care își exprimă acum durerea. Si dumneavoastră, să vă opriți din a-l apostrofa sau a-l judeca, să nu îl faceți în nici un fel să se simtă vinovat pentru ceea ce i se întâmplă. Înțeleg că vă simțiți îndurerat, însă e bine să vă duceți durerea singur fără să o proiectați sau să îl responsabilizați pe cel care acum are nevoie de siguranță. Și, când nu știi ce să spui, nu spui nimic, îi spui doar că poate conta pe tine, emotional, practic. Că ești acolo și că aștepți să îți ceară ajutor. Și onest că nu știi ce să spui sau să faci.

 

Cu ce fel de trăiri se confruntă un pacient? Dar un apropiat?

D.P.: Durere, spaimă, teamă, frică, furie, detașare, disperare, revoltă. Fiecare își trăiește experiența diferit, ne protejăm în feluri diferite. La fel și cei apropiați. Important este să devenim din ce în ce mai conștienți de propriile trăiri și de felul în care ne protejăm și reacționăm când ne simțim amenințați. A fi conștient însemnă și să fim în contact la modul cel mai profund cu noi și cu nevoile noastre, cu ce simțim de fapt. Simți frică și te protejezi prin evitarea intimității și a apropierii? Poate ai nevoie pas cu pas să te confrunți cu frica și să te apropii, să fii vulnerbil și să ai alinare din partea celorlalți. Deși felul tău de a fi este să te izolezi, să raționalizezi sau să crezi că nu e bine să-i încarci pe ceilalți cu problemele tale. Poate acum ai nevoi să înveți ceva diferit. Crizele ne ajută să evoluăm. Și, cu toată greutatea, să reacționăm nu așa cum ne vine și suntem obișnuiți ci cum avem nevoie dar ne este inconfortabil. Sigur, ușor de spun și greu de aplicat. Însă este un efort care merită. Să nu te simți singur/ă. Să simți că poți conta pe cei dragi.

 

Cum poate lupta un apropiat al unui pacient de cancer pentru a rezista la randul său in această situatie foarte dificilă?

D.P.: Relațiile apropiate, de încredere și de siguranță sunt lucrul de care avem nevoie în momente dificile. Să nu ne izolăm, să nu ne retragem, să nu renunțăm la grija pentru propriile noastre nevoi emoționale firești: de afecțiune, atenție, apreciere și de sens. Să recâștige controlul asupra vieții lui. Să aibă zone, momente, în care să revină la rutinele obișnuite sau să aibă un alt focus. Avem nevoie de rutine în momente de stres și în momente traumatice. Ele ne mențin într-un echilibru. Și de refugii. Zone mentale unde ne putem regăsi liniștea sufletească. Pentru unii sunt rugăciunile, meditațiile, pentru alții plimbările. Să ne reconectăm cu noi și cu trăirile noastre profunde. Avem nevoie să procesăm toată durerea prezentă, fără să fugim, să evadăm.

Când simți incertitudine și anxietate ai nevoie să le accepți dar și să ai zone predictibile. Să rămâi aproape de oamenii dragi, să primești siguranța, alinarea, încrederea, liniștirea, căldura de care ai nevoie în momente dificile. Să îți exprimi vulnerabilitatea și nevoile, chiar dacă simți că nu tu ești cel în nevoie acum. Nevoile tale contează și poate partenerul tău se simte atât de îndurerat sau furios sau trist încât nu are resurse să aibă grijă și de nevoile tale.

 

Exista parteneri care se despart in timpul tratamentului. Ce duce la acest lucru?

D.P.: Modul în care fiecare trăiește experiența și modul în care se protejează în momentele dureroase, de vulnerabilitate și de amenințare. Unii se închid în ei, se retrag, împărtășesc mai puțin, își retrag afecțiunea, alții reacționează cu furie și teamă și devin critici sau irascibili. Si fiecare interpretează reacțiile celuilat diferit, in funcție de cum se simt ei de fapt: ca nepăsare sau ca pedeapsă. Se produce o ruptură în cuplu atunci cand din păcate nu o au resurse emoționale să o repare, să-și ofere unul altuia siguranță și încredere.

 

Ce e de făcut în astfel de situatii?

D.P.: Recomand cuplurilor să-și găsească momente de reconectare emoțională, să-și împărtășească temerile direct, să nu lase loc de interpretări. Să nu respingă sau să abandoneze. Cel mai adesea însă cuplurile judecă și interpretează foarte diferit ce face celălalt, într-un mod care îi rănește. Fiind o experiență atât de dureroasă și de stresantă cuplul revine la ceea ce se numește luptă pentru putere, este o criză în viața cuplului. Nevoia de a fi conștienți de cum funcționează fiecare este esențială pentru a depăși criza și a face ca relația să nu se rupă. Unul dintre ei poate să simtă că el este mereu de vină, că partenera este nemulțumită pentru că se simte tristă, furioasă, dezădăzduită. Și să reacționeze prin detașare și evitare a intimității. Si este exact lucrul de care nu are nevoie partenera, care tânjește după afecțiune și apropiere. Pentru el emoțiile ei sunt amenințătoare și se retrage, pentru ea retragerea lui este simțită ca răceală și indiferență. Simte că nu poate conta pe el emoțional și devine critică, îi face reproșuri și asta îi adâncește lui evitarea.

 

Este un proces foarte dificil.

D.P.: Da, amândoi au nevoie să se înțeleagă și să înțeleagă ce fac de fapt și cum se rănesc unul pe celălalt. Dacă exercițiul acesta în care în situații stresante nu sunt apropoape unul de celălalt nu l-au avut înainte de boală le va fi greu acum să funcționeze diferit. Însă nu imposibil de învățat chiar și în cele mai grele momente. El să își asume interpretările și să fie afectuos și cald chiar dacă soția lui nu este caldă și tandră, ci este irascibilă, furioasă și mai mereu nemulțimută. Să nu se simtă respins pentru că nu este vorba despre el, ci despre felul ei de a se proteja și de a face față suferinței. Și ea, să renunțe la critică atunci când îl simte că se detașează. Doar să -și exprime direct nevoia.

 

Interviu realizat de Anca Teodorescu

Mai multe sfaturi de la Asociația Amazonia găsiți: pe pagina lor de Facebook și pe site.​

Surse foto: Header Foto - istock | Foto Domnica Petrovai - Radu Cosman