Orgoliul e o haină frumoasă, dar strâmtă. Și nu ține de cald.

Tags: 

Spre deosebire de haină, care nu te lasă să te miști, orgoliul nu te lasă nici să vorbești. 

Te “ține”. 

Te ține pe loc. 

Simți că îți vine bine. Ca turnat. Dar nu e niciodată loc pentru amândoi în cămasa ta. 

Orgoliul face cuvintele care ar trebui spuse să rămână în gât, dar pe cele pe care ar trebui să ni le înghițim le strigă. 

Dor. 

Te simți chiar un pic bine când faci… rău. 

Apoi afli un lucru ciudat despre aceste gloanțe invizibile: mai devreme sau mai târziu ajung să doară în ambele părți!

Ca o sinucidere a unei relații. 

Sinuciderea unei iubiri. 

Telefonul nu mai sună pentru că amândoi așteaptă. 

Telefonul nu mai sună pentru că niciunul nu știe ce să spună. Nici nu trebuie. E suficient să apelezi. O să-ți spună ca-n filme: You had me at hello.

Mie îmi plac creatorii de mobilă. Îmi par niște optimiști convinși. Produc paturi mari, matrimoniale. Mai rar de o singură persoană. Dar uneori cred că asta se întâmplă pentru că unora trebuie să le încapă și uriașul orgoliu. 

Pe care îl hrănesc cu rămășițele zilelor fericite. 

Pe care îl îmbracă atunci când ies în oraș și nici nu se salută cu ăl de l-au pupat. 

Și pe care îl țin, probabil, în brațe noaptea. Ca pe un urs malefic care pare din pluș, dar e făcut, de fapt, dintr-un material aspru și rece. 

Parcă și aud câțiva orgolioși: Păi, cine mai doarme cu ursu’? Poate copiii!!

Așa e. 

Pentru că aceia care pot să schimbe fericirea pe imagine sunt niște răzgâiați și fandosite care încă nu s-au maturizat. 

Și nu o vor face, poate, niciodată. 

 

Radu F. Constantinescu