Încrederea în sine nu ține de kilograme, bani sau ani. Bătaie cu perne și idei de ziua lui Radu

Tags: 

Anul trecut de ziua lui Radu am vrut să-i fac cadou Operele Complete ale lui Freud. Eram foarte mândră cu teancul de cărți până mi-am dat seama că nu erau Complete, ci doar Esențiale. Mult a mai scris omul ăsta!

Anul acesta am început ziua lui Radu, noaptea și, între mai multe lucruri care nu se pot povesti, am făcut o tradițională bătaie cu perne și provocări. Una dintre aceste provocări a devenit articolul de față. Un adevărat Exces de sinceritate care sper să ajute orice om în drumul spre sine însuși. 

 

Confesiunea lui Radu 

 

Muza m-a provocat să mă întorc în copilărie. În a mea. Ca să răspund unei întrebări care i-a fost pusă ei într-un Exces de sinceritate. 

Mulți oameni ar vrea să se întoarcă în timp și să-și retrăiască “anii de aur” ai copilăriei. Nu sunt printre ei. Copilăria mea a fost plină… de goluri. Și în acest regat al neajunsurilor trona Tatăl-Dictator. Șef de promoție la ASE, fără îndoială un mic geniu de cartier, tata a fost, din păcate, unul dintre acei oameni pentru care toți ceilalți erau doar rama, el era tabloul. 

Singurul care făcea excepție eram eu. Eu eram… copia. 

Și niciodată nu mă ridicam la nivelul originalului. Indiferent la câte olimpiade mergeam, ce note aveam sau câte coronițe de “premiul întâi” strângea mama. 

Pot spune că tata a fost într-un fel primul meu… hater :)

A urmat o parte din colegi. Cei care puteau să mă bată. Și erau mulți. La intrarea în liceu, la vizita medicală, doctorița i-a spus asistentei privindu-mă ca pe un specimen în formol, “strâmbii i-au mâncat pe drepți”. Aveam doar 40 de kg la 1.75. Și astm. Și foarte puțini prieteni. 

Unii aleargă mai repede pe stadioane pentru că toată lumea îi aplaudă și asta le dă energie. Eu am alergat din ce în ce mai repede pentru că “fiecare șut e un pas înainte”. Și am făcut mulți pași. 

La finalul liceului mă pregăteam pentru BAC și pentru finala națională la Culturism în același timp. Încrederea în mine însumi nu a venit din încurajări, ci din situații fără ieșire din care am reușit să ies. Cele mai motivante patru cuvinte pentru mine au fost: Nu ești în stare. 

Le auzi și tu? 

Muza: La mine e pe dos,  ai mei au avut foarte multă grijă de mine, dar tocmai grija asta s-a dovedit o problemă pentru încrederea în mine însămi. 

Dacă eram așa grozavă, de ce nu aveam bicicletă și role? Pentru protecția mea! Atunci înseamnă că orice copil care se ducea la pâine cu bicicleta era mai bun decât mine. 

Confirmarea a fost când mama a început să-mi spună că “alte fete mănâncă mai mult și dorm la prânz”. Eram o ratată! O “tristă”, cum se zice astăzi. 

În școală n-am fost printre fetele populare. Altă “lovitură”! Astăzi mi se pare superficială drama mea, dar câte fete nu o trăiesc chiar și la 25 de ani când văd că nu au like-uri pe instagram? 

 

Popularitatea virtuală produce dependență! 

Radu știe să explice de ce, dar eu am fost prima din familie care a sesizat problema din discuții cu cititoare. 

Iar o să-l contrazic pe Radu. Eu cred că încrederea vine cu anii. Dacă știi să-ți folosești orele, înainte să-ți treacă timpul.